Din ale vietii valuri
⊆ 6:58 PM by Oana Chitu | ambitie , paradox , prostie . | ˜ 0 vorbe »NU, acesta nu e un entry fustrat. Dar (pentru ca mereu urmeaza un "dar") simt nevoia sa-mi vars veninul asupra celor care prin noroc chior sau pronie nu asa divina reusesc intr-un fel sau altul sa-si puna mainile pe ceea ce nu merita de drept.
Stiu, o sa spuneti: "uite-o si p'asta, s-a trezit acum". Nu, nu m-am trezit acum, dar cumva, ceva vrea neaparat sa ma tina sub un dus rece. Sa vorbesc despre averi facute prin cine stie ce mijloace nu atat de ortodoxe? Sa vorbesc despre note luate pe ochi frumosi? Sau poate doriti posturi de conducere la firma lu' mamica si lu' taticu'?! Nimic nou, stiu asta foarte bine. E perfect..normal. Asa a inceput sa fie privita toata abrambureala asta. Face parte din normalitate, din noi, din realitatea noastra cotidiana in care ne scaldam cat e ziulica de lunga, unii in cautarea unui cuibusor propriu ( a se intelege "rost in viata"), altii frecand menta si uitandu-se chioras la cei ce de felul lor se streseaza mai mult. Dar aceste doua categorii sunt cele de oameni sinceri cu ei insisi, cu cei din jurul lor: sunt ambitiosii care cauta vesnicii caini cu covrigi in coada sau pur si simplu cei care adopta expresia "mi se rupe". Cum ramane insa cu cei care desi nu sunt nici destepti sa te uiti la ei cu ochelari de eclipsa, dar nici nu stau in banca lor, ajung cumva (numai ei stiu cum) intr-un timp scurt sa aiba tot ce si-a dorit "ambitiosul" si sa poata spuna in acelasi timp, degajat "mie mi se cam falfaie"?! Asta da paradox!
Am intalnit intr-o zi o persoana care spunea cu aerul cel mai inocent de pe lume ca ei nu-i trebuiesc banii pe care ii castiga din gazetarie (putini de altfel), fiindu-i de ajuns cei de la parinti (tin sa mentionez ca respectiova avea undeva in jur de 26-27 de ani). OK, si realizarea PROPRIE unde mai intra aici? Cum ramane cu orgoliul, cu ambitia? Nu stiu cum vi se pare voua, insa eu, la momentul respectiv am simtit o puternica stare de voma. Imi mirosea oarecum a prostie afisata in cel mai dezgustator mod posibil. In final insa, poate ca am doar pretentii prea mari pentru o lume si o tara care au intrat pana la genunchi in noroi si care cu greu vor mai iesi vreodata. Sa ma complac? Sa fiu ceea ce sunt in continuare? Sa rezist cu eroism rafalei de dezamagiri ce va urma cu siguranta? Nu pot decat sa sper ca imi voi da seama in timp util.
Pana data viitoare, pastrati-va la suprafata; si in caz de urgenta, inarmati-va cu venin si o victima sigura.
Postări
